Cateva ore in Istanbulul mai putin turistic


20140315_172626

Aterizez pe aeroportul Ataturk, pe la ora 12. Am la dispoziție câteva ore bune în care să mă plimb prin Istanbul cu rucsacul în spinare, să găsesc un loc de unde să pot lucra puțin si apoi să mă îndrept către celălalt aeroport, unde urmează să mă întâlnesc cu Stefan si să zburăm împreună către destinația finală, Iran.

Schimb 10 euro în aeroport (e comisionul măricel, 4% parcă, dar la sume mici nu se simte) si mă îndrept către metrou. Nu mi-am cumpărat cartelă, doar un bilet de 3 lire (o fisă). Unde să cobor? mă uit pe hartă. N-am chef de zone turistice. Nu mă pot decide unde să cobor. Găsesc o zonă verde si mă uit la stațiile din zonă. Uite, în apropiere de parc ar fi Universitatea Tehnică. Când am ajuns însă la stația aleasă m-am răzgândit. Nu prea m-a atras (iesise la suprafață metroul) asa că am mers mai departe. Până la urmă mi-am încercat norocul la stația Topkapı-Ulubatlı, urmând să mă depărtez de centru.

Primul contact cu Istanbulul. Un bulevard mare, cu palmieri si multe flori în centru. Strada impecabilă, trafic lejer. Ceva nu se potriveste, nici cu imaginile de acum 15 ani când am mai fost în Turcia, nici cu tabloul creionat în mintea mea după descrierile lui Pamuk.

Mă poziționez pe hartă si decid să mă avânt printre blocuri. Ochisem o zonă verde si acolo vreau să ajung. Visez să mă întind puțin pe iarbă, într-un parc.

Încep dealurile. E soare puternic si sunt cu tot bagajul în spinare. Nu e foarte greu, dar oricum sunt peste 10 kg. Cum nici nu prea am apucat să dorm, nu mă simt în cea mai mare formă pentru urcusuri cu bagajul după mine. O fi ok să merg singură pe aici, fără să-mi acopăr capul? Totusi, n-am auzit de probleme de genul ăsta în Istanbul. Dar am apucat să mă întreb asta căci eram singura din zonă cu pletele în vânt.

După primul deal observ o grădină cu niste mese de plastic. Muream de sete si oricum voiam să mă opresc puțin, la o țigară măcar. Întru în curte destul de sfioasă. Mai erau acolo câțiva bărbați cu ceaiuri aburind pe masă, care urmăreau un meci de fotbal de pe stadionul de lângă. Mi-ar fi prins bine câteva cuvinte în turcă pe aici, dar m-am descurcat până la urmă si prin semne. 1,5 lire un suc de mere, la sticlă, cam 50 eurocenți adică. Exagerat de ieftin, nu?

La un moment dat începuse să mă prindă si pe mine meciul. Am prins un gol si bucuria tinerilor fotbalisti de după.

Nu zăbovesc prea mult aici. Îmi continui drumul către zona verde. Urc, cobor, iar urc, iar cobor. Ajung pe străduțe cu clădiri care stau să cadă, copii care aleargă desculți sau în papuci de plastic. Chioscuri, mici crâsme sau doar câteva scăunele în fața blocurilor, unde s-au adunat barbații la taifas, la o pipă, o narghilea sau un joc de table. E foarte colorată zona si-mi place. Lumea pare relaxată.

Peste tot sunt afise electorale si stegulețe. Sunt singurul străin de pe aici si e cam imposibil să trec neobservată, cu dulapul în spinare si capul descoperit.  Cu toate astea nimeni nu se ia de mine si nu încearcă să-mi vândă nimic, spre deosebire de zonele turistice.

După atâtea străduțe animate, fără picior de turist exceptându-le pe ale mele, ies la bulevard si ajung într-o intersecție aglomerată, cu ruine, o moschee si un hamam. Nici pe aici nu zăresc însă turisti. Ajung la intrarea în moschee, mă desclaț, îmi pun salul pe cap si intru să văd cum e. Mai e o singură persoană în zonă – un bărbat care se spală de 5 minute pe picioare, pregătindu-se de rugăciune.

Am ajuns la Moscheea Mihrimah Sultan (1562 – 1565), cea din cartierul Edirnekapı (mai există unaîn partea asiatică, în Uskudar). A fost construită de arhitectul Sinan, la cererea lui Suleiman Magnificul (Kanuni Sultan Süleyman) pentru fiica sa favorită – Mihrimah. Momentan e în reconstrucție, fiind puternic afectată după cutremurul din 1999. Are un singur minaret si o înălțime de 37 m. Interiorul e simplu, frumos, linistit. Fac o poză încercând să nu stric linistea si pornesc mai departe către ruine, ce par a fi bucăți dintr-o poartă de intrare în oras.

În jurul moscheei se mai găsesc două scoali, una teologică musulmană si una publică, un mormânt si o baie turcească (hamami).

Ajung la vechea Poartă Charisius (Edirne kapısı) si nu mă pot abține. Mă cațăr pe rămăsițele zidurilor din perioada bizantină si privesc. Sunt în vârful celui de-al saselea deal al Istanbulului. E imens. Nu-l pot cuprinde cu privirea. E ceva tare atrăgător în orasul ăsta. Niste turci îmi fac cu mâna si le răspund. Inițial crezusem că îmi atrag atenția că n-as avea voie, dar n-aveau ei treabă cu asta. Erau doar distrați.

Am ajuns într-un final si la pata verde mare de pe harte, către care mă îndreptam. Însă era un mare cimitir, nu tocmai locul unde-mi imaginam că mă voi intinde pe iarbă. Foarte frumos, îngrijit, dar eu chiar îmi doream un parc :).

Hai să mă întorc spre centru. Nu am chiar atât de mult timp pentru hălăduit pe străzi. Pe la 8 seara, hai poate cel târziu 9, ar trebui să fiu în aeroportul Sabiha Gokcen, unde mă întâlnesc cu Stefan pentru zborul de Teheran. Si iar încep dealurile. Mă învârt pe străduțe, printre blocuri si pe alocuri, printre case cam dărăpănate, mă holbez la oameni, la pisici si trag cu ochiul prin ferestrele caselor care permit să-mi satisfac curiozitatea legată de traiul istanbulezilor.

Încep să se înmulțească magazinele, până ce străzile pe care merg încep să se transforme într-un bazar.  Mă surprinde mulțimea de femei care poartă jihab, față de zonele mai centrale si turistice si față de cartierele mai moderne.

Trec pe lângă case de lemn, acum în paragină, si încerc să mi le imaginez în perioada lor de glorie. Ajung si pe al cincilea deal, trec pe lângă o altă moschee mai mare, Yavuz Selim Sultan. Nu sunt la vizitat azi, doar la plimbat si observat.

Baterie la telefonul care este si aparat foto nu mai am si m-a luat o foame cruntă. Tot caut un loc unde să mă opresc si nu-mi iese nimic în cale. Magazinase, mulți oameni, dar nu văd restaurante sau terase sau măcar o bodegă mică cu două trei mese unde să-mi trag sufletul.

La un moment dat zăresc printre blocuri apa si mă întrept către ea, către Cornul de Aur adică. De acolo va fi si mai usor să mă orientez. În 5 minute se schimbă complet peisajul. Ajung pe o faleză foarte îngrijită, unde găsesc si un restaurant luxos. Intru în ideea de a bea o cafea si a-mi încărca puțin telefonul, dar simt că nu mă integrez deloc în peisaj. Aici lumea e dichisită, cochetă si totul străluceste. Eu sunt în adidasi, în haine sport, cu un rucsac mare în spinare, transpirată si cu părul ca după trezire. Mda, nu m-as simți prea bine aici. O să mai gasesc si altceva cu siguranța. Până una alta, mă asez puțin pe iarbă, fumez o țigară, mă relaxez si privesc. Sunt femei care se plimbă cu copiii de mână, câteva grupuri de oameni care s-au asezat la picnic, copii singuri, mai măricei care se distrează pe malul râulul. Desi m-am apropiat de zona turistică toți cei de aici par localnici iesiți la plimbare. Sunt pe malul Cornului de Aur acum.

Gata cu leneveala. M-am relaxat suficient. Rămâne să-mi potolesc foamea acum. Mă avânt iar puțin pe străduțe si în 5 minute găsesc locul perfect. Trec de rămăsițe din vechile ziduri ale Constantinopolului si dau imediat de o mică terasă, primitoare. La una din mese văd si o priză. Perfect.

Sunt singurul client si 3 persoane se agită zâmbărețe în jurul meu. Mă uit la ofertă, dar nu pricep nimic. Asa că îl întreb pe cel care stia ceva engleză ce mănâncă el de obicei si asta mi-am luat. Îmi pare rău că n-am apucat să fac o poză, dar măncarea aleasă a fost delicioasă. Am primit o porție mare de manti: un fel de tortellini mai mari (sau ravioli turcesti) cufundați în mult sos de iaurt cu brănză de vaci (sau ceva asemănător) cu multe condimente, ceva sos si ulei de măsline. Chiar a avut o aromă deosebită. Sau poate îmi era mie foarte foame :). Si eu si telefonul mobil ne-am încărcat bateriile. O cafea turcească, o țigară si ar fi cazul să pornesc mai departe. Se face cam târziu si habar nu am cum voi ajunge la aeroport. Am găsit pe net că ar fi niste bus-uri care pleacă din Taksim, dar mai am ceva de mers până acolo.

Cu noi forțe, pornesc pe stăduțe cochete, iar în zare se văd deja minaretele moscheilor din centrul vechi. Dar nu durează mult până dau de nebunie. Trec de Podul Ataturk si  nimeresc în bazar.

Se termină bazarul, dar nu si aglomerația. Realizez că e totusi puțin cam târziu. “Podul” mă asteaptă. Cum pe vremuri exista doar podul de lemn din Galata, construit în 1845, istanbulezii îl numeau pur si simplu “podul”. Cel puțin asa zicea Pamuk în cartea sa despre Istanbul. Trec pe lângă Noua Moschee (Yeni Cami) si încerc să-mi fac loc prin mulțimea de oameni să urc pe podul Galata, sa ajung în cealaltă parte, la Karakoy. Nu mai este din lemn acum. A fost reconstruit de 3 ori până la sfârsitul sec. XX. Uau, cât de aglomerat e. Soarele apune în curând si pe aici e mare mare agitație. Privelistea e superbă, mai ales acum, la apus. Cu ultimele rămăsițe de baterie reusesc să mai fac câteva poze, după ce-mi fac loc prin mulțimea de bărbați care pescuiesc pe pod. Da, am rămas iar fără si nu-i prea ok. As mai sta aici o oră două să-mi clătesc ochii, dar sunt deja în întârziere.

Iar îmi vin în minte imaginile conturate prin cartea lui Orhan Pamuk (Istanbul).

Incerc acum să scot câteva fraze, cu toate că nu stiu cât sens au scoase din context:

“Pentru a înțelege mai bine această atmosferă în alb-negru ce accentuează sentimentul de melancolie, care rămâne inseparabil de oras si care este mereu readus în actualitate, căci este împărtăsit de toți istnbulezii ca un destin, trebuie să vii la Istanbul cu avionul, dintr-un oras occidental înstărit, si să te pierzi îndată pe străduțe aglomerate, sau să te duci într-o zi de iarnă pe podul Galata – inima orasului – si să vezi puhoaiele de oameni care trec pe acolo, în straie a căror culoare nu se poate distinge niciodată, sterse, gri, de culoarea umbrei. Istanbulezii din vremea mea, care, spre deosebire de înaintasii lor mândri si cu dare de mână, se îmbracă arareori în culori strălucitoare […], îi lasă la început călătorului venit din afară impresia că se supun unor uzanțe tainice, străduindu-se să nu atragă atenția prin vesmintele lor. Desigur că o asemenea uzanță tainică nu există, dar există, în schimb, un intens sentiment al melancoliei, care sugerează o uzanța a smereniei. Sentimentul de înfrângere si de pierdere care s-a abătut treptat asupra orasului în ultimii o sută cincizeci de ani îsi lasă pretutindeni amprenta sărăciei si a ruinei, de la peisajele în alb-negru la îmbrăcămintea istanbulezilor.”

Trec podul, intru puțin în piața de peste de la capătul ei si înghit în sec. Pfoai ce poftă mi s-a făcut, dar am rămas fără lire. N-am văzut pe drum case de schimb valutar si …. nu-i prea ok. Îmi vor trebui oricum pentru transport. Buun, a fost o zi superbă în care mi s-au aprins călcâiele după Istanbul, un apus frumos, dar trebuie să mă concentrez pe ce am de făcut de acum încolo: să schimb niste euro, să descopăr unde trebuie să ajung pentru autobuzul de aeroport si să-mi încarc mobilul care m-ar ajuta cu multe, inclusiv cu o hartă. Norocul îmi surâde când trec prin pasaj. Gasesc un aparat cu multe mufe, unde puteam să-l încarc. Niste turisti se plictisiseră de asteptat, le mai rămăseseră 15 minute de încarcat si mi-au dat mie mufa. Perfect, măcar o oră sper să mă mai țină. Nu e chiar cel mai plăcut loc unde să-mi petrec un sfert de oră, dar am ocazia să mă mai uit la trecători si să-mi imaginez viața lor.

Cât de misto e să ai un “Bosfor” în oras!

“Viata n-are cum să fie atât de rea”, mă gândesc uneori. “În definitiv, te poți duce să te plimbi pe malul Bosforului” (Orhan Pamuk, Istanbul).

Mai întreb în stânga si în dreapta de o casă de schimb valutar, dar nimic. Găsesc un bancomat pentru schimb. Si mai bine. Introduc euro, click click click de o mie de ori, dar după ce dau accept la toate comisioanele îmi cere permisiunea să donez 8 lire pentru nu stiu ce. M-am enervat si am dat cancel. As fi rămas în final cu jumătate din sumă. Nici chiar asa. Continui drumul în grabă cu harta în minte, printre blocuri, mergând paralel cu Bosforul,  până dau de o străduță foarte drăguță, cu baruri si terasă. Ce m-as mai fi oprit aici, la un suc. Dar n-am timp. Râd la gândul că as fi în stare să pierd avionul. Tot nu gasesc un loc unde să schimb euro. Până la urmă mi-a schimbat un turc de pe stradă. Am aflat si încotro trebuie s-o iau spre Piața Taksim. Mi s-a reconfirmat ca acolo exista acele autobuze care merg direct la aeoport.

Incepe urcusul. După străzi întregi aglomerate, acum am ajuns singură pe străduțe si aud chemarea la rugăciune. Fusesem avertizată ca voi face cam o oră, dar am ajuns în 15-20 minute în piață. Asta ar fi o zonă perfectă pentru antrenamentele de maraton montan. Sunt ceva urcusuri sănatoase pe aici. Cât de fain se vede Istanbulul de pe drum! Nu mai am baterie pentru poze, dar zâmbesc când îmi aduc aminte cum mă simțeam pe acolo. Îmi plăcuse întreaga zi.

Ajung în Piața Taksim. E imensă. În stânga sunt multe echipaje de poliție/securitate. Probabil sunt atenți la un eventual nou protest. Bine, bine, dar unde-i stația?  Am întrebat cel puțin 10 persoane din piață si nimeni nu stia. Oare sunt în zona bună? Încă nu-mi fac prea multe griji. Îi intreb si pe polițisti, care păreau foarte doritori de stat de vorbă sau mai degerabă de hlizit la mine, că engleză nu prea stiau. Nimic, nici ei nu cunosc. Ei, asta-i bună! A intrat în pământ stația. Aleg si eu o directie si pornesc într-acolo. Până la urmă un tip binevoitor care auzise întrebarea mea se apucă să alerge după mine ca să mă ajute, stiind că drumul poate să dureze chiar mai mult de două ore până la aeroport. Da, începusem să alerg, că era cam târziu. Cred ca el a fost salvarea. Stia cam pe unde e si m-a condus acolo. Nu vedeam autobuzele asa ca a intrat el intr-un hotel să intrebe. Am ajuns la timp. Tipul râdea de mine si zicea că parcă se vedea pe el, că asa pățeste mereu. Se plimbă până în ultimul moment si apoi aleargă disperat să prindă avionul. No, nu stiu cum te cheamă, dar mulțumesc pentru ajutor.

Si băieții de la stație au fost drăguți. Le-am dat mobilul să mi-l încarce puțin, să pot da de Stefan, iar când am plecat, mi l-au pus la încarcat în autobuz. Eu tot încercam să-l anunț pe Stefan să-mi facă check-in online că s-ar putea să întârzii. Eram deja usor stresată că nu ajung la timp, dar toate au iesit bine si în ziua următoare, la prima ora de dimineață, aterizam în Teheran.

Abia astept să mă întorc în Istanbul. După săptămâna din Iran voi veni oricum pentru incă trei zile.